Arian Leka: MAI PRESUS DE CUVINTE - përkthyer në rumanisht nga Ioana Diaconsecu.
România Literară, një nga revistat e mirënjohura letrare dhe kulturore rumune, themeluar në vitin 1855, boton në nr. 25/2021 prozën e Arian Lekës me titull "Mai presus de cuvinte". Me titullin "Më fort sesa fjalët", kjo prozë është publikuar së pari në gjuhën shqipe dhe maqedonase, përkthyer nga poeti Lulzim Haziri, si pjesë e fjalës me rastin e marrjes së çmimi ndërkombëtar "Skeprti poetik", Shkup 2019 dhe më pas është botuar në gjuhën italiane në "Pianeta Cultura" si che në gjuhën angleze.
_________
Arian Leka este deja cunoscut iubitorilor de literatură din România prin intermediul traducerilor a poemelor și eseurilor sale, publicate în primul rînd în cele mai de prestigiu reviste literare. Poet, prozator, traducător și muzician, născut la Durrës în 1966, va fonda în primăvara anului 2005 de-acum bine cunoscuta, prestigioasa revistă albaneză de cultură literară Poeteka, în care citim poezii selectate din diverși autori precum și traduceri originale din poezia albaneză în limbile europene, Leka fiind editorul și redactorul-șef al revistei. Poezia lui Arian Leka este publicată și tradusă în limbile engleză, Italiană, germană, portugheză, franceză, croată , română, macedoneană. Este apreciat drept un poet de talie europeană. Ca eseist este un observator fin al contemporaneității în care drama existențială se împletește cu asprul adevăr al unei lumi în continuă transformare.
Dintre multele eseuri și aprecieri asupra operei lui literare mă opresc asupra amplului comentariu aparținînd Lilianei Qafa, de origine albaneză, emigrantă în Italia în 1993, doctor în filologie. Studiul său avizat despre Arian Leka este fundamentat pe idea că prin opera sa, ca și prin întreaga sa formație, poezia se întîlnește cu muzica și ia naștere la sugestiile ce se nasc din marea pe țărmul căreia este orașul lui natal: Durrës. Arian Leka aparține noii generații de scriitori albanezi, deschis culturii europene, urmând să-și dezvolte personalitatea artistică dincolo de complexele culturale și traumele trecutului. Limbajul său, în căutarea purității stilistice, este unul precis în folosirea cuvintelor și a sensului lor, fără artificii. Muzicalitatea creațiilor îi leagă una de alta poemele, ca instrumente ale aceleiași orchestre, în acord cu execuția unei unice simfonii.
Publicăm mai jos traducerea eseului „Mai presus de cuvinte".
În vremea aceea, cînd, după părerea tatei, ajunsesem la vîrsta cînd aveam dreptul să port un ceas adevărat – așa numea tata ceasurile de mînă – mi-a dăruit un Zeppelin. Era un ceas mecanic, dintre acelea pe care, pentru a le deosebi de cele automatice sau electronice, le numim ceasuri de mînă.
Era argintiu, cu numere vizibile dintre care lipseau cifrele orelor douăsprezece și șase și pe cadranul lui se putea citi data, ca singurul lucru important de pe suprafața perfect circulară.
Nu-l cumpărase. Și-l scosese de la mînă și mi-l dăduse, mi-l pusese pe încheietură strîgîndu-mă cam tare, fără să știe că eram între doi adversari puternici: răbdarea (care nu ține la nesfîrșit) și timpul (veșnic fugar).
De-a lungul anilor am încercat să înțeleg sensul acelor puține cuvinte pe care tata mi le spusese în momentul cînd renunțase la ceas. Vorbise atît de încet încît a trebit să deslușesc pe cont propriu despre ce era vorba:
– Ca un Zeppelin! Așa!
– Ca un Zeppelin?!
De parcă acesta din urmă nu ar fi fost un ceas ale cărui limbi măsurau timpul , ci un pelican cu aripi greoaie din metal, desfășurate între 9 și 3 în lungi zboruri peste mare, ca acelea ale tatălui meu sau între 1 și 2, ca ale mele, cînd veneam de la școală. Tata nu-mi spusese nimic. Îmi dăduse ce avea de gând să-mi daruiască. Îmi spusese deja ce avusese de spus, în felul lui, fără prea multe vorbe. Îmi aduc aminte cum îmi lipisem urechea de ceas să-i ascult ticăitul, ca să mă conving că Zeppelinul mergea. Limbile se roteau, data se schimba, dar mecanismul intern nu scotea niciun sunet. Trecerea inimii tatălui meu care astăzi nu mai bate, în mecanismul Zeppelinului care continuă să funcționeze de minune, pare ca un zbor spre frumusețea mecanică a futuriștilor. Dar învățătura pe care am tras-o din tăcerea lui care mă tulbură și astăzi, odată cu ultimul său dar/primul meu ceas adevărat, poate fi cuprinsă în această atît de potrivită frază:
– Înalță-te, dacă vrei, zboară! Fă ceea ce trebuie să faci, dar fără zgomot. Și nu-i obosi pe ceilalți cu vorbe.
– Dar este cu putință ca prin acest omagiu adus umilinței să se acorde atîta gratitudine cuvintelor care nu fac zgomot?
Este valabil și astăzi modelul zborului silențios al Zeppelinului, de cînd totul a devenit mai zgomotos, cînd toate, cum aviza Andy Warhol, cîștigînd faimă în 15 minute, creează în jur tot mai mult zgomot?
Găsesc o explicație spunîndu-mi că sunt născut în 1966, ca făcînd parte din generația educată să-și exprime recunoștința în liniște, cu fapte, nu cu vorbe.
Acest fel de exprimare a recunoștinței fără cuvinte prea multe creează în mintea mea o maree care șterge urmele copilăriei ce-mi leagă mereu amintirile de numele acelei cetăți milenare , Durres, cu povestea, cu oamenii și cu marea ei.
Ce s-a întîmplat la un an după nașterea mea? Anul 1967 – ateismul, anul 1968 – ieșirea Albaniei din Pactul de la Varșovia și începutul izolării, închiderea lumii cu deschidere chiar la mare. Așadar o lungă tăcere, plecînd de la oamenii locului și de la străinii asupra cărora se întîmpla să cadă, în interiorul acelui lagăr proclamat drept „grădină înflorită".
Din păcate, omul își dă seama tîrziu că peisajul din fața ochilor îl poate influența. Peisajul meu era marea, marea însemnînd tabloul cu tot cu ramă. Din păcate, statele, mai ales cele totalitare, sunt interesate de ramă, nu de peisaj. Prin urmare, marea, pentru mine a luat forma unui binoclu. Drept urmare, ce am văzut nu era ceea ce mi-ar fi plăcut să văd.
Marea mea nu era cea mai frumoasă dintre mări pentru ca poeții să-i dedice versuri și prozatorii s-o descrie ca pe un spațiu al libertății. Marea mea era altfel. Lexicul limbii albaneze nu e atît de sărac în cuvinte care numesc felurile de valuri, dar nu-mi amintesc ca în marea copilăriei mele să se poată ridica valuri periculoase cu creste înalte, nici inofensive. Se puteau naște, pur și simplu, valuri. Și chiar pe acestea, marea mea le crea în liniște, fără zgomot, fără cuvinte. De parcă cineva le-ar fi închis gura sau de parcă cineva le-ar fi oprit să scoată urletul îngrijorării unei mări fără drepturi, o mare transformată în sclav, ducînd în spate numai nave și bărci ca un hamal.
Michel Foucault judecă aspru, dar drept, că în civilizațiile fără nave visele mor, spionajul ia locul aventurii și poliției îi revine rolul piraților. Așa era marea copilăriei mele. Supusă. Murdară și vinovată. Exploatată pînă în măduva oaselor. Marea care lucra în trei schimburi, ca și părinții noștri, ca să aducă puțină bunăstare și bucurie în casă. De pe aceeași mare veniseră și dușmanii. Ca urmare, era încercuită cu sîrmă ghimpată ca și cum ar fi fost cazarmă sau unitate militară. Îmi aduc aminte de un video cu Pink Floyd, Louder than Words, unde apare un popor care și-a pierdut marea! În mijlocul acelui popor este și un copil. Pe o bucată de hîrtie părinții i-au desenat o hartă, în interiorul căreia se poate vedea o baltă cu nori albaștri. Așa este și Mediterana.
Mare Nostrum transformată în Mare Mortum de către migranții care s-au înecat în ultimele decenii, printre care mulți albanezi. Ca urmare, această mare s-a transformat într-un cimitir. Copilul aruncă în balta desenată un pumn de sare ca s-o transforme într-un fel de mare, s-o facă amară ca lacrimile vărsate pentru înecați. Pe această mare improvizată pe o bucată de hîrtie copilul așază o barcă de hîrtie și începe să imite plutirea ei pe apă.
Copilul care și-a pierdut marea sunt eu. Cînd am s-o găsesc am să vă spun. Mi-a mai rămas o variantă. Să re-creez, în singurătate și mai ales în liniște o mare pentru mine, pentru strămoșii mei, pentru urmașii mei și pentru cei ca mine. O mare-obstacol dar și o mare de posibilități. În ceea ce mă privește, pentru a împlini destinul țării, a trebuit să-mi re-creez marea interioară ca spațiu al libertății. De aici rezultă că despre nicio altă cultură maritimă din Europa nu s-a discutat atît de mult ca despre cea albaneză și nici nu s-a negat atît raportul cu marea cea mare sau cu cea intimă. Iată de ce merg către mare gîndurile și amintirile despre această mare sigilată, mai ales amintirile tăcute, care ucid întocmai ca pistoalele cu amortizor, creînd în același timp acea senzație de vină, chiar dacă vina nu e a ta.
Cînd tata mi-a pus ceasul său Zeppelin la mînă, probabil nu știa că Lasgush Poradeci, acest minunat poet albanez, gîndea că poetului îi revine întreaga responsabilitate asupra a tot ceea ce se întîmplă. Cu toate că încerc să evit întrebarea „de ce scrieți", mi se întîmplă să cred în mine însumi. Probabil că scriu fiindcă memoria mea nu este perfectă. Fiindcă scrisul evită distrugerea memoriei, ocrotind-o în același timp de manipulările contemporanilor și ale urmașilor lor. Nu vreau să spun că ceilalți uită, mai cu seamă că mă imaginez privind copilul care începe să devină bărbat, iar una dintre amintirile de neuitat din acea vreme este legată de privarea de libertate.
E vorba despre prizonieri. Apăruseră brusc în mijocul cartierului în care trăiam eu și familia mea cînd aveam 7 ani. Îi văzusem mîncînd. Le era sete și le dăduserăm apă. Se întorseseră la lucru pe rînd, verificînd ca pereții care trebuiau să fie perpendiculari să nu se deplaseze. Cu sculele pe care le avuseseră la îndemînă construiseră băi, despărțiseră dormitoarele de saloanele în care noi și viitorii vecini ne vom fi așezat pentru a urmări știrile despre victorie, despre dușmani și trădători de patrie. De la oamenii mari aflasem că acea lume se prăbușise. Procesul era credibil și imediat. Se întorseseră la închisoare. Eu nu mai mergeam așa de bine cu școala ca înainte. Mă îndrăgostisem pentru prima oară în viața mea. Înconjurat de zgomote, scriu pentru a recîștiga, în liniște, încet, încet, zi de zi, libertatea minții. Într-o societate care nu e încă liberă de trecut, în care, adesea, cotidianul nu oferă nimic nou.
Traducere din limba italiană și prezentare de Ioana Diaconescu
